În spatele uşilor închise: într-o redacţie

Când eşti mic ai vise. Visele duc adesea către  o profesie. Când eşti în liceu visezi la o facultate, iar la facultate visezi la practica pe care o vei face. Oricât de mult ţi-ar plăcea facultatea, practica este mult mai fascinantă. În anii mei de facultate am făcut practică la un ziar, la televiziune şi la un post de radio. Pentru toţi studenţii care sunt anul I şi urmează să facă practică am pregătit o povestioară despre cum a fost prima mea întâlnire cu visul de a intra într-o redacţie.  Pregătiţi-vă de citit, dar nu vă iluzionaţi prea tare: practica nu este aşa de serioasă precum pare şi uneori nici meseria de jurnalist nu este atât de palpitantă cum am visat.

         Iunie, 2009– practica în presa scrisă

Sursa imaginii: http://revistatravianmania.wordpress.com

Prânz, căldură mare mon cher! Oamenii se confundau cu sardinele în autobuz. 335-ul plin ochi, dădea pe dinafară. Oamenii aștia nu au și alte treburi?

Am ajuns la Casa Scânteii destul de repede. Nu a fost nevoie să suport prea mult supliciul înghesuielii. Drumul spre clădire: însorit! Deja curgeau apele pe mine, când m-am dus glonț la “liftul din stânga, de lângă geam”. “Etajul X, vă rog!”, i-am spus, mirată, liftierei… Nu puteam să cred că se mai practică meseria asta!

Etajul X mi-a dezvăluit o redacție exact așa cum am visat mereu… vânzoleală, oameni grăbiți-n stânga și-n dreapta, tastaturi fumegânde sub degetele reporterilor, șefi nervoși și veseli…. Not! La etajul X era un hol lung, care aducea a hotel comunist de la mare (ironie evidentă, nu? eram în mastodontul comunist). Holul lung nu era populat. Era nesupravegheat. La capătul lui se afla un depozit plin cu cărți, reviste, ziare ceva de genul “magazin istoric”.

Nu vă voi plictisi explicându-vă cum am căutat o oră (nu exagerez cu niciun minut) o redacție de care (ghici ce?!) nu auzise nimeni. Dar, vai, lucrați aici, stimabililor! Cea mai interesantă parte este că absolut toți cei pe care i-am întrebat (și nu au fost puțini la număr) își dădeau cu părerea. Nimeni nu știa de fapt unde este redacția, însă fiecare “știa cu precizie”. “Acolo după colț, mai încolo după gangul ăla, întoarce-te că te-au îndrumat greșit, ia-o prin tufișuri”!!!

După ce am întârziat ora academică (așa cum se cuvine când mergi pentru prima oară la un serviciu) am ajuns în ultimul hol pe care îl mai puteam verifica.

”Nu vă supărați” m-am milogit pe lângă body-guard, “redacția Y mai există sau a dat faliment de sâmbătă până azi?!!”.

“Da, don’șoară, e aici! Urcați la etajul X.”

Am urcat la etajul X cu “lifturile prăbușite”. Mă gândeam dacă poate fi mai rău decât  să oprești un lift cu mâna, nu de alta, dar singur nu se oprește. În fine ajung în redacție, unde, stupoare!! O puternică senzație de deja-vu m-a izbit în moalele capului: semăna cu holul sus menționat! Ce-i drept, era scris modest pe niște foi imprimate la repezeală și lipite pe uși, cu scotch: “politic, extern, monden”. Ohh, grozav! Cel puțin știi în ce birou să intri.

Sursa imaginii: http://lambiek.net/aanvang/1960pep.htm

La “secretariatul” 2 pe 2 al redacție, o tanti amabilă și veselă “m-a preluat” pentru practică. Câteva indicații, scurte, la obiect și treci la departamentul pe care ți-l dorești. Odată ajunsă în “redacția” care trebuia să mă găzduiască 3 săptămâni, îmi explică mie “cineva” angajat acolo “vii și tu din 3 în 3 zile și poți veni de la cât vrei, cam după 1, eu așa zic, bine?”

”Nu, nu e bine! E rău, nu am venit aici să vin pe sărite și să mă scoți tu din sărite. Credeam că ai auzit de cuvântul seriozitate, dacă nu te ajut eu cu un sinonim!”

Bineînțeles că nu i-am zis asta, doar am afișat o poker face și am făcut stânga împrejur, că momentan un alt coleg a fost o idee mai deștept ca mine și a găsit “cămâruțele redacționale” mai repede.  Am cobotât pe scări lăsând visul meu de-a merge pe teren blocat între etaje.

Prima zi de practică s-a sfârșit la cafeneaua de la parterul Casei Scânteii, uitându-mă cu invidie la toți cei care intrau aici cu legitimația de presă agățată de gât. Deci nu doar că visul redacției ideale nu seamănă cu realitatea, Sorin Preda și David Randall și-ar da pumni dacă ar vedea cum au ajuns redacțiile anonime din București.

Nici a doua zi de practică nu a fost foarte încurajantă. Pentru că visele de-acasa nu se potrivesc cu munca din redacție! După prima zi de lucru în redacţia am acumulat doar câteva concluzii.

-la externe, sport, politica externa, horoscop și mai știu eu ce departamente unde nu ai ce să cauți pe teren, este al naibii de plictisitor. De ce? Ptr că stai toooată ziua cu ochii în calculator (lucru pe care-l poți face și acasă) și cauți informaţii, traduci, scrii…..

-ca începător, mai slăbuț cu pauzele și indulgențele. Încremenești pe scaun. Eu am fost în redacție de la 09-12/30. 3 ore jumate, ceea ce reprezintă muncă de part-time (aproape) și nici nu aduce a o zi de muncă obișnuită.

Sursa imaginii: http://ultimulfotograf.files.wordpress.com/2009/01/reporteri.jpg

În anul I de facultate Lucian Mîndruţă m-a întrebat, mirat, de ce cred că în meseria de jurnalist nu există monotonie. Nu am răspuns, dar m-am gândit că paleta largă şi diferită de subiecte despre care jurnaliştii relatează nu permite monotoniei să se infiltreze în acest job. Mi-am imaginat mereu ziua începând cu o cafea în fugă, la 8 dimineaţa, o şedinţă de redacţie şi apoi o alergătură continua după subiecte, după evenimente etc. Din păcate nu toate secţiile dintr-o redacţie oferă jurnalistului ocazia de a “bate la porţi închise”, pentru că o simplă căutare pe agenţiile de presă străine oferă jumătate din subiectele de la politică externă.

La radio, vreau să ajung la radio

La radio a fost interesant, pentru că la RRA este o adevărată provocare să  pătrunzi în clădire. Dacă la Casa Presei Libere te poţi plimba nestingherit prin clădire, aici un jandarm este serios când îţi spune că nu ai “voie să înaintezi sau…”. “Sau ce? Mă vei imobiliza la pământ?” mă gâdeam. În fine, coboară cine trebuie să mă ducă sus în redacţie, după ce îi prezintă jandarmului un bilet semnat de “un şef” mă lasă să intru în societatea secretă. Prima zi aici a fost mai antrenantă, pentru că am învăţat că la radio se vorbeşte încet şi clar. Nu se sar cuvintele şi se citesc toate literele. Emisiunile sunt pregătite înainte şi transcrise pe o foaie “desfăşurător” care cuprinde toate cuvintele pe care prezentatorul le va spune.

În studio de unde se transmite emisiunea este foarte cald, iar cei în practică stau în anticameră, lângă “tanti” de la butoane. Nu ai voie să stai lângă prezentator pe motiv că orice zgomot poate fi perceput de ascultătorii radioului. Nici la radio nu este mai antrenant. Subiectele unor emisiuni săptămânale pot fi culese în decursul unei săptămâni şi nici aici nu este atât de stresant termenul limită.

Cele mai interesante sunt interviurile luate prin telefon sau intervenţiile în direct. De cele mai multe ori oamenii care sunt nevoiţi să declare ceva pentru tine sunt emoţionaţi că “apar” la radio. Greşelile lor gramticale nu pot fi corectate în niciun fel de program, chiar dacă ritmul vorbirii este corectat. Poate de aceea majoritatea este foarte coerentă în declaraţii la radio.

Sursa foto: http://www.presamil.ro/VM/2005/1/36-37.htm

O problemă haioasă de pe margine, dar stresantă pentru realizator este “invitatul nevorbit acasă”. Este acel gen de om care nu pricepe că trebuie să se încadreze într-un timp şi trebuie de multe ori întrerupt. Unii nu se prind, alţii sunt ofuscaţi pentru că nu au libertate de exprimare.

Ceea ce eu nu am apucat, dar jurnaliştii de la radio au făcut au fost prezenţele la conferinţe de presă, care sunt interesante. Prilej de a ieşi din redacţie şi de a mai socializa cu alţi colegi de breaslă. Şi coborâtul la alt etaj, la altă redacţie pentru a-l urmări pe un ministru a fost o parte haioasă a practicii mele.

Până acum practica, practic, m-a pregătit într-o oarecare măsură pentru adevărata zi de serviciu.

În continuare sunt adepta zicalei că jurnalismul este făcut pentru cei care au ușurința de a scrie și își păstrează plăcerea de-a alerga pe teren și la minus 5 grade, în ploaie și în frig, fără a simți o povară, ci emoție și satisfacție că au pătruns, primii, în „haosul prezentul”.  Statul într-o redacţie nu trebuie să îl constrângă pe jurnalist, ci să îl ambiţioneze să părăsească scaunul şi să revină pe teren, acolo unde este locul gazetarilor.

Anca Norocel (Maia)

Tagged: Anca, jurnalism, lucian mindruta, Norocel, practica, randall, redactie, reporteri

Posted in: Din viata